Inspirata de un post de-al lui
Marian, care mie mi-a placut tare mult, m-am decis sa scriu si eu despre parerea mea in privinta faptului ca nu ne prea intereseaza ce vor sau cred cei din jur…
In general, nu ne prea intereseaza ce efect avem aspura altora. Ce spunem sau facem, absolut tot, produce impresii, sentimente, dorinte asupra celorlalti. Ca vrem sa nu sa credem…
Intotdeauna am fost, si cred ca voi ramane, o persoana extrem de sensibila, chiar daca masca ce mi-am construit-o este una dura. Intotdeauna m-au impresionat cuvintele, faptele celorlalti si gesturile lor si-au gasit raspuns la mine in suflet…M-am intrebat de multe ori de ce X sau Y a facut sau a spus cutare lucru. Am fost atinsa de cuvinte grele, de gesturi urate dar si de cuvinte din suflet.
Ca toti ceilalti, am trecut prin tot felul de experiente de viata iar din acestea am invatat un lucru: SUNTEM IGNORANTI! Suntem ignaranti fata de persoana iubita, fata de oamenii pe care-i intalnim, fata de familie. Cu foarte mare surprindere am constatat ca oamenii, de cele mai multe ori, spun sau fac ce le vine la indemana, fara a tine cont de urmari. Fara a tine cont de urmele pe care le lasa in sufletul celui caruia i se adreseaza. Prin asta nu vreau sa afirm faptul ca eu fac si dreg…Nu, dimpotriva, mai am multe de invatat. Dar un lucru sigur am reusit. Acela de a intelege oamenii, de a-i accepta asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu simpatiile si antipatiile lor, cu parerile si conceptiile lor. Si am mai inteles ceva: fundamental, oamenii nu se schimba. Chiar daca vrem sa ne schimbam pentru ceva (sau cineva), reusim asta intr-o masura destul de mica si temporar. Pana la urma acel EU care sunt va iesi din nou la iveala.
Daca ni se intampla sa spunem ceva ce, mai tarziu, ne dam seama ca nu trebuia spus, este foarte bine. E adevarat ca ar fi si mai bine daca ne-am da seama de ce efect ar putea avea acest lucru inainte de a-l face/spune.
Eu m-am educat, si sunt mandra ca am reusit, sa gandesc bine inainte de a spune sau face ceva. E adevarat ca nu-mi iese intotdeauna insa cred ca reusesc sa fac mai mult bine. Pot face ca o persoana sa se simta mai bine atunci cand e la pamant, pot face o persoana sa rada atunci cand vrea sa planga, sa iubesc o persoana care ma uraste si sa-i arat ca m-a inteles gresit, sa spun o vorba buna atunci cand e nevoie de ea, sa intorc si celalalt obraz atunci cand sunt lovita. Asta nu inseamna ca ma las calcata in picioare. Vreau sa fim mai buni unii cu altii, sa ne pese. De acord, e mai usor sa fii ignorant dar sufletului ii face bine sa arate bunatatea de care este capabil. Acesta nu este un semn de slabiciune ci de tarie a caracterului.
Ar fi mai bine sa invatam sa iubim din suflet, sa iubim viata, sa o pretuim (pentru ca de cele mai multe ori uitam ca ea este doar una si este atat de scurta incat chiar nu merita sa o incarcam cu atatea prostii). Sa invatam sa pretuim prezenta si sentimentele celor din jurul nostru, pentru ca singuri nu ne-ar fi bine. Sa invatam sa ne adaptam vietii pe care o traim, sa nu ne razbunam pe altii daca noua nu ne place, ci sa facem ceva in privinta asta. Sa-i intelegem si pe ceilalti pentru ca si ei sunt oameni ca noi: cu probleme, cu sentimente, cu dorinte si aspiratii, cu parti bune. Sa vedem binele din jur.
Imi pare tare rau ca suntem prea rai. Si, asa cum spuneam intr-un
post anterior: m-am nascut in secolul gresit dar iubesc viata si iubesc oamenii. Am ce invata de la ei…si vreau sa cred ca si ei au ce invata de la mine.